Despre comuna Petrachioaia

MONOGRAFIA ISTORICA A COMUNEI PETRACHIOAIA JUDETUL ILFOV


Exact la kilometrul 21,4 spre răsărit, de zgomotoasa capitala a României, de porneşti fara sa opreşti, fara sa admiri resturile din Cetatea lui „Negru” de la Afumaţi, casele frumoase si moderne au luat locul caselor modeste, razlete si triste, care nu demult şopteau celor care-si plecau urechea spre ele si doreau sa le asculte basmul vremurilor trecute, intalnesti râul Mostistea care izvoraste din spatele fostei curţi boiereşti „Guliotti”, din satul Gagu.

De aici, din aşa umbriş de balarii, cărora le fac straja ocrotitoare sălciile plangatoare,cu care este presărat izvorul acestui puişor de râu, care pe măsura ce se indeparteza de începutul lui devine mai mare, mai puternic, mai semeţ, luându-si curajul ca in drum spre Dunăre, unde aleargă spre a se face tot una cu apele ei, sa formeze renumitul lac de peste „Obilesti”.Pe malul stâng al acestui râu, cam la 6 kilometrii de izvorul lui, se gaseste comuna Petrachioaia, formata din inca trei sate.

Satele Vanatori, Petrachioaia si Maineasca se afla pe partea stânga a Mostistei, iar Petrachioaia – satul nou si Surlari se afla pe partea dreapta.Satele comunei au fost întemeiate in „ochiuri” de pădure- vestitul „Codru al Vlasiei”- si pentru a se ajunge la „câmp” trebuia mai întâi străbătuta pădurea care începea la marginea satului.Datorita defrisarilor masive efectuate in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pădurea a cedat locul ogoarelor. In împrejurimi au rămas câteva „petece” de pădure ca de exemplu: pădurile Afumaţi, Voanta, Golaseanca si Petrachioaia (aproximativ 70 ha.).Interesant de reţinut este denumirea unor puncte de reper din teritoriul comunei, cărora locuitorii le-au dat un sens cat mai pitoresc: „Drumul sării”, „Tufele roşii”, „Drumul mocanilor”,”Valea Petrachioaii”, „Puţul lui Puscoi”, „In buturugi” (un teren agricol la Maineasca), s.a.

In locul unde se găsesc înfiripate gospodăriile locuitorilor din acest sat, mai înainte de 1864 treceau neşlefuite fiare ale plugurilor din lemn, mânate din ordinele primite de pe culoarele „Mânăstirii Cernica” una dintre cele mai bogate mânăstiri in pamant de cultura din jurul Bucureştilor.Informaţiile culese de la oamenii mai in vârsta, descriu cate ceva din începutul istoric al comunei Petrachioaia.Grecii, cei cu buzunarele fara fund imediat ce timpul le permitea ca sa treacă valurile Dunării, se îndreptau spre mânăstiri, unde erau primiţi cu voie buna de neamuri sau prieteni; greci, veniţi înaintea lor.Se grupau, se formau echipe greceşti de exploatare a veniturilor manastiresti, in aşa fel, incat, de la cel mai mic dregător de pe aceste izvoare de imbogatire, de pe lângă aceste izvoare de aur care curgeau spre Atena si Constantinopol si pana la cel mai mare grec de pe lângă aceste mânăstiri, nu găseai unul care sa-si planga situaţia, lăsând tot plânsul autohtonului locuitor, care numai el avea ochi de plâns si lacrimi de vărsat.

Aceste întinderi de pamant, a căror suprafaţa nu se cunoştea decât ca cifre pe hârtie, din cauza ca braţele de munca erau destul de rare, destul de puţine, ca sa muncească acest teren, ale cărui hotare nu erau cunoscute îndeajuns, nici de marii proprietari ai averilor manastiresti, nici de locuitori, cărora le era frica a se apropia de aceste hotare blestemate, după puterile lor, de a vedea, astfel incat, intre anii 1738-1864 se vedeau nu tocmai muncite îndeajuns, nu peste tot brăzdate de fierul plugului, se întindeau petece destul de mari in suprafeţe pline de lastaris, maracinis, numite „lese”, păduri cu lemn de esenţa tare, printre care erau ochiuri amenajate pentru cultura.Hotarele acestei moşii creşteau mereu, din cauza ca nici un autohton nu avea curajul de a se opune acestei stăpâniri greceşti, aşa ca an de an, zi de zi, raza se marea in detrimentul marilor proprietari, nelegali ai vremurilor, înghesuindu-i tot mai mult spre margini.După cum ne spune istoria, primul suflet romanesc, care vede, care simte durerea locuitorilor si întinderea acestei caracatiţe ateniene, Alexandru Ioan Cuza, împreuna cu oamenii, dregători ai vremurilor, in 1864 se face secularizarea avarilor manastiresti, impartirea unei bune parţi din întindere, locuitorilor agricultori, tinand seama de vederile „articulelor” din legea de împroprietărire ce ia naştere prima data in Principatele Romane.

Aceasta împroprietărire n-a avut in vedere si componenţii adunărilor de sfat, astfel incat, n-au fost neglijaţi nici aceşti oameni mari ce ocupau diferite locuri la casa domneasca, sau la conducerea aparatului de stat.Aşa se presupune, ca boierul vremurilor, Falcoianu, a putut ajunge mare proprietar de pamant, in partile locului pe unde ne ducem noi astăzi viata.Acest boier Falcoianu, a avut o fata pe care o chema Marghioala.

Tradiţia spune ca aceasta fata a boierului Falcoianu, fiind foarte urata nu s-a putut mărita pana la vârsta de 36 de ani, când s-a casatorit cu Stolnicul Petrache Arion, om mare si bine văzut pe acele vremuri, ctitorul bisericii satului.După cum am mai arătat, Petrache Arion, fiind om apreciat si respectat pe acele vremuri, Falcoianu a ţinut mult sa-l facă ginere, căutând sa dea fiicei sale Marghioala o avere destul de mare.O parte din zestrea pe care a dăruit-o Falcoianu fiicei sale, a fost o moşie de 2850 ha. de teren arabil, pădure, plus mai multe familii de ţigani robi pe care ii avea in subordine.Pamantul dăruit a fost tocmai acesta pe care se întinde astăzi comuna Petrachioaia, precum si pamantul ce se întinde spre valea Colceagului.In partea dinspre Afumaţi, adică „peste gârla”, cum ii spun oamenii, era moşia Otetelesteanului, tot un boier, un boier mare, care a intervenit s-o cumpere.Astfel in 1805 întâlnim ca mare proprietar pe Petrache Arion. Ajuns stăpân, a căutat ca moşia sa fie muncita cat mai bine cu ţiganii robi primiţi ca zestre, precum si cu alte familii de muncitori care veneau din alte parţi pentru munca, după cum pana in jurul anului 1943 au tot venit familii dinspre „Santuri” (astăzi un sat dezafectat).

Datorita acestor familii venite, pentru a muncii, de la mari depărtări, vestea despre bunăstarea Stolnicului Petrache Arion s-a răspândit pana in cele mai depărtate sate, lucru ce i-a determinat pe aceşti muncitori, veniţi intr-un număr cat mai mare pe moşie, mai ales ca Arion, fiind un om bogat, a căutat, cu ajutorul ţiganilor sa facă in jurul conacului o mulţime de case, in care sa se adăpostească cei veniţi pentru munca si chiar le-a dat voie sa locuiască in ele si in timpul iernii.Cei care nu doreau sa se mai retragă toamna, spre satul lor cu care rupseseră orice fel de legături rămâneau aici.Aceste case, erau risipite chiar pe vatra comunei noastre de astăzi, peste care se întindeau casele ţiganilor robi.

Cu timpul in jurul conacului s-au strâns mai multe case, dând aspectul unui sat deosebit.După vreo 27 de ani de stăpânire, se întâmpla ca Stolnicul Petrache Arion moare, dar muncitorii au continuat venirea pe moşie inca mult timp. După un timp locuitorii ce veneau pe moşie pentru munca, nu mai spuneau ca vin pe moşia Stolnicului, ci au început a-i da alte nume: moşia cucoanei Stolnaceasa, apoi a cucoanei Marghioala, alţii moşia Petrachesii, care cu timpul s-a schimbat denaturându-se in Petrechioaia, apoi in Petrachioaia – numele oficial de astăzi al comunei. Datorita unor crize de nervi, precum si supărării ulterioare, Marghioala moare, iar moşia a trecut prin cumpărare lui Ion Pascu, proprietar ce mai mult înclina a ciocoi.Nu se putea împăca cu asemenea administraţie aşa ca imediat după moartea lui, in anul 1887, terenul a trecut prin vânzare unui mare proprietar cu barba respectabila, Stroescu. Datorita unor lucrări, timpul nu îngăduia risipe ale membrilor familiei si mai ales a unei întreprinderi nerentabile, care cerea bani mulţi si grei. Fiind lipsit de o proptea monetara, după ce si-a cheltuit banii avuţi cu exploatarea unei păduri, a început sa facă diferite împrumuturi pe la diverse bănci, in special la Banca Franco-Romana, de unde a ridicat sume aşa de mari, incat banca s-a văzut frotata a nu-i mai da, simţindu-se si ea ameninţata.Stroescu n-a mai avut bani pentru terminarea lucrărilor de exploatare si nici sa mai plătească procentele la bănci.

Banca Franco-Romana s-a văzut pusa in situata ca in contul banilor imprumutati, sa-i ia moşia, lucru care s-a si întâmplat in anul 1928.Stroescu pleacă de pe moşia sa, din conacul cel luxos, dintre malurile râului curgător de lapte, miere si aur, retrăgându-se in Bucureşti. Acolo, isi ia o casa cu chirie si ocupa o funcţie destul de mica si puţin plătita fata de vremurile sala apuse. Din avutul sau ajunge sa trăiască din mila celor imbogatiti pe spinarea lui; oameni pe care i-a avut in curte ca servitori si care, datorita furtului si mai ales a bunatatii lui, au ajuns in scurt timp oameni cu avere.Moare in anul 1938, sărac.Banca Franco-Romana, n-a putut păstra aceasta avere deoarece a fost falimentata.

Moşia a fost publicata spre vânzare. Odată publicata, începu a fi cercetata la fata locului de diferite persoane din Bucureşti, bogaţi si doritori de a ieşi la tara la aer curat si linişte.Printre aceştia au fost asociaţii: Ion C. Marinescu, director general al societatii petrolifere „Concordia”, apoi Ministru de Justiţie si Pavel Alexandrache, avocat.O cumpăra cu suma de 6,5 milioane lei in anul 1930. Moşia a fost muncita neeficient. De bunul mers al ei se ocupa Pavel Alexandrache, care dispunea de mai mult timp liber.La cumpărarea moşiei au găsit drept conac, fosta casa a lui Stroescu, căreia nu i s-au adus nici un fel de renovări.In fata casei boiereşti, era un zid de cărămida, făcut de ţiganii robi odată cu biserica Petrachioaia, cu o inaltime de 2,5 – 3 metri, pe lângă care, pe vremea lui Stroescu erau nişte şoproane care adăposteau uneltele agricole. Acest zid a fost „scarat” din inaltime de către Ion C. Marinescu, având constructor pe Carol Kadar dandui-se forma de astăzi.

In partea de răsărit, curtea intre anii 1933-1934 era goala, din cauza ca toate dependinţele găsite, fiind vechi si neantretinute, au fost demolate. Abia in anul 1941, aceşti asociaţi despartindu-se, au început sa se clădească dependinţele din scândura ca: garaj de tractoare, porumbar, magazie pentru grâne, precum si şopronul pentru adăpostirea uneltelor agricole.Intre timp, de la cumpărarea acestei moşii si pana in anul 1941, Pavel Alexandrache si-a construit o casa, precum si magaziile necesare, in care s-au ingramadit cereale de pe toata moşia, pana la despartire făcând legătura intre casa si sosea printr-un dig de pamant pe care stau insirati plopi incantatori vederii.

Moşia s-a impartit in felul următor:Alexandrache si-a luat pamantul din dreapta râului Mostistea, precum si planurile din dreapta intrării pe dig, marcându-se şoseaua pana la puţul lui Stan N. Lazăr si satul Vanatori ca liziera, iar Marinescu restul, pe care se găsesc si cele 40 ha. de pădure. Marinescu a luat o suprafaţa mai mica, deoarece pe moşia sa se găsea si conacul Stroescu, pe care si l-a insusit, dându-i asociatului sau o despăgubire de 1 milion lei.

Numele vechi al comunei Petrachioaia a fost Creata-Lesile.Satul Lesile, si-a capatat numele de la nişte tarani liberi, care s-au aşezat cu gospodăriile in nişte poieni din pădure, pline cu un soi de maracinisuri numite in partea locului „lese”, iar lor l-i se spunea „oamenii din lese”, iar mai pe scurt „Lesile”.In acelaşi corp cu satul Lesile (sau Lesi), se afla satul Vanatori. Pe vremea când terenul acesta era stăpânit de Mânăstirea Cernica, fiind multe păduri, se făceau vanatori cu gonaci. Marii dregători veneau insotiti de vanatori speciali care erau de origine sârba. Aceştia s-au stabilit intr-o liziera de pădure, construindu-si asezari si ocupându-se cu vanatoarea si agricultura. Satul astfel întemeiat s-a numit Vanatori sau Sârbeasca.

Satul Stoenoaia (o denumire data de bătrâni unei parţi a comunei Petrachioaia, care are o importanta numai pe plan local ca reper), isi are numele de la stăpânul moşiei de aici, boierul Stoenescu, care isi muncea pamantul cu familii de ţigani si cu familii de tarani proveniţi din alte regiuni ale tarii si asezati pe moşie.Satul Surlari, isi are si el istoricul sau. Astfel, in anul 1805, are loc o epidemie de ciuma prin aceste parţi. Cei suspecţi erau trecuţi in carantina pe malul drept al Mostistei. Se adăposteau in nişte bordeie cu acoperiş rotund si ţuguiat, făcut din stuf – locuinţe numite „Surle”. De aici numele de „locul cu surle”, iar locuitorii au fost denumiţi „surlari”. Biserica a fost zidita in anul 1745.Numele vechi al comunei Petrachioaia a fost a fost „Creata-Lesile, care s-a păstrat pana la reforma administrativa din 1968 si este explicat prin existenta in aceste parţi a doi fraţi proprietari de moşii – fraţii Creata.

Unul dintre ei avea moşia pe dreapta Mostistei, unde se afla astăzi satul Golaşei (Creata), care este in dezafectare datorita plecării majoritarii populaţiei, iar celalalt isi avea proprietatea pe partea stânga a Mostistei, cam pe la nord de satul Lesile. Pentru a se deosebi aceste moşii, uneia i s-a dat denumirea de Creata – Golaşei, iar celeilalte Creata- Lesile, nume oficial al comunei pana in anul 1968.Satul Maineasca, este cea mai veche dintre cele trei sate ale comunei. Denumirea satului provine de la stăpânul moşiei Maineasca, Nicolae Mainescu cu soţia sa Stana, proveniţi de dincolo de Dunăre, de la Califarov, după cum scrie in pisania bisericii Maineasca, zidita din nou la leatul 1766.Se pare ca boierul a venit insotit de un număr mare de tarani din partile Dobrogei. Porecla purtata de unii săteni in trecut de „baltareti”, precum si asemănarea colindelor cu cele din Dobrogea in care se vorbeşte despre mare, pomenindu-se „Icea-n vadul Brailitei”, arata ca un număr din întemeietorii acestui sat, isi au originea in teritoriul dintre Dunăre si Marea Neagra.In prezent, pe teritoriul comunei noastre trăiesc peste 300 de rromi.

Pe teritoriul comunei, au fost descoperite intamplator, vestigii ale trecutului istoric, începând cu: unelte de silex, fragmente de cuţite, razatoare, topoare de mana, fragmente de ceramica, fusaiole, greutati pentru războiul de ţesut, topor din piatra şlefuita, zgura de bronz. Aceste vestigii s-au găsit in special de-a lungul malului drept al Mostistei, pe la gropile de pamant, dar si pe valea Colceagului, un râu astăzi colmatat, cu ambele maluri populate in neolitic si epoca bronzului, iar mai târziu in timpul „culturii Dridu”.Obiectele găsite se păstrează in vitrina muzeu a scolii generale.In cadrul comunei nu s-au făcut sapaturi arheologice.In momentele cruciale ale istoriei, au participat si locuitori ai acestor ţinuturi.

In memoria eroilor care si-au dat viata in cel de-al II-lea Război Mondial, in curtea Primăriei din localitate, a fost ridicata o placa comemorativa având înscrise numele eroilor cazuti in Cehoslovacia intre anii 1944-1945.Comuna Petrachioaia, cu o suprafata in intravilan de 309 Ha, are in prezent 1035 de locuinte si 2850 de locuitori din care aproximativ 380 sunt rromi.